La alegerile din ultimii ani, s-a spus, pe bună dreptate de altfel, că nu există alterntivă reală, deoarece toate partidele sunt la fel. Totuşi, aceste alegeri erau încă însoţite de conflicte relativ puternice, între partide şi în societate. În mod bizar, alegerile de peste câteva zile prezintă o alternativă cum nu a mai existat până acum, însă atmosfera e mai apatică decât oricând în ultimii ani; în particular, în media socială ultimele alegeri au fost însoţite de dispute foarte violente între susţinătorii diverselor tabere ideologice, măcar (dacă nu ai unor partide anume) – în ultimele săptămâni, însă, atmosfera a fost suspect de calmă şi prietenoasă.
Putem explica asta prin faptul că alternativa nu e un nou partid, ci o alternativă la întregul sistem anterior al democraţiei electorale, al partidelor care se rotesc la putere. Iar conflictul nu mai există deoarece, tocmai pentru că sistemul electoral a fost depăşit spre altă formulă, alegerile de peste câteva zile nu mai contează, miza nu mai e acolo – alternativa a câştigat deja sau, oricum, se mişcă inexorabil în acea direcţie. La putere se află un guvern tehnocrat, apolitic, instalat în urmă cu un an pe baza unor pretexte şi manipulări ridicole, un guvern care are toate şansele să se perpetueze după alegeri indiferent de rezultatul acestora – adică să se perpetueze şeful şi filosofia care l-a adus la putere, pentru că altfel miniştrii tehnocraţi sunt, deocamdată, mult mai dispensabili decât cei politici, cu sprijin în partid. Tehnocratismul, această doctrină care se pretinde modernă, obiectivă, chiar ştiinţifică, presupune de fapt o ranforsare a rolului liderului providenţial şi a cultului personalităţii, cum se vede acum la Dacian Cioloş (Isărescu s-a bucurat şi se bucură de un cult asemănător, Stolojan, un birocrat destul de şters, a fost venerat cu asiduitate zeci de ani după o prestaţie destul de aleatoare de prim-ministru).
Conflictul acestor alegeri e mai slab sau temporar în măsura în care el e susţinut doar de faptul că PSD se aliniază cu o anumită întârziere şi reticenţă trendului tehnocratic, şi e conjunctural în măsura în care PSD e nominal un partid de stânga, iar tehnocratismul e în esenţia lui o doctrină neoliberală. Însă alegerile sunt deja jucate, ce se întâmplă acum e doar o negociere între Cioloş, ca reprezentant al tehnocratismului, şi partide. Iniţial, Cioloş a vrut să-şi păstreze o autonomie foarte mare şi să fie susţinut de dreapta (PNL şi USR) fără ca el să se implice, însă pentru că partidele mai au totuşi o anumită putere, PNL l-a forţat să se angajeze. Însă, pe de o parte, un guvern de dreapta, susţinut de PNL şi alte partide mai mici, în funcţie de rezultate, are toate şansele să fie impus şi dacă iniţial coaliţia de dreapta nu are majoritate.
Pe de altă parte, scenariul unui guvern semi-tehnocrat, susţinut de o coaliţie condusă de PSD şi cu Cioloş ca premier, e încă posibil, cu toată poziţionarea anti-PSD a premierului. În momentul acesta e greu de imaginat un guvern PSD politic, pe model vechi, cu premier lider important al partidului, deşi toţi specialiştii prevăd un scor uriaş al partidului, şi în asta constă noutatea politică pe care o trăim: scorul alegerilor nu prea mai contează. Dacă un guvern PSD se va produce, totuşi, el va fi probabil tot un compromis cu tehnocratismul (la care liderii partidului s-au declarat deja dispuşi) şi doar o amânare a instalării confortabile a tehnocratismului. Tehnocratismul e noul Graal: există chiar candidaţi independenţi care se recomandă doar prin această etichetă, nici măcar prin afiliere la canalele politice ale tehnocratismului la care altfel nu ar fi greu de ajuns. Tehnocrat e suficient.
Astfel, în mod ciudat, prin apartenenţa nominală la stânga, PSD a rămas un fel de apărător al vechiului sistem electoral, al vechii democraţii nominale. Altfel, desigur că PSD nu mai reprezintă stânga nici măcar într-un mod minor sau ambiguu ca până acum, şi a devenit cu ocazia acestor alegeri un partid de dreapta dură atât ca program economic şi fiscal, cât şi în chestiuni precum drepturile LGBT – adică a devenit practic identic cu PNL-ul care susţine direct o formulă tehnocratică. În mod ironic, însă, PSD-ul care, şi în propaganda nouă a tehnocratismului, şi în cea veche a dreptei, reprezintă o sumă a răului şi marele duşman al democraţiei, pare să fi rămas un ultim apărător al ei, fie şi unul nominal şi involuntar.
Mulţi dintre noi am criticat aspru, în toţi aceşti ani, această democraţie pe care o putem numi „nominală”, „electorală”, „burgheză” etc., însă acum ea apare într-o lumină brusc mai favorabilă. Cu toate neajunsurile ei imense, poate decisive, ne dăm seama că ea a funcţionat măcar în unele privinţe importante. Oricât de inconsistent, jocul alternanţei şi concurenţei partidelor, ca şi jocul reprezentării de către ele a diverse segmente sociale a impus nişte limite partidelor (poate că şi contextul internaţional şi naraţiunea frumoasă o vreme cu democraţia post-comunism au ajutat). O vedem acum, când miniştrii tehnocraţi manifestă în declaraţii un fascism social de la care mult hulitul politicianism îi oprea pe vechii politicieni, dar o vedem şi în deplasarea întregului spectru spre dreapta foarte dură. Dacă pe latură economică, fiscală şi socială programele politice au devenit un concurs de deservire cât mai umilă a capitalului şi clasei de mijloc, în acelaşi timp s-au accentuat şovinisme care înainte, în vechea democraţie electorală, au fost puţin mai temperate.
Astfel, întregul spectru politic a preluat agenda şovină şi antidemocratică a Coaliţiei pentru Familie. Partidele vechi, PSD şi PNL, care sunt perdanţii acestei evoluţii politice, au preluat-o cu mai multă umilinţă şi avânt, USR şi Cioloş, cei care sunt acum pe val, cu mai multă reţinere. În acelaşi timp, au explodat alte facţiuni naţionaliste şi fundamentaliste care aspiră să intre în Parlament. Noua formulă politică a tehnocratismului a adus o deplasare a întregului spectru spre dreapta, şi în chestiuni economice şi sociale, şi în chestiuni fundamentale de democraţie, de drepturi politice.
Vechea democraţie electorală a fost atacată, previzibil, pentru că nu era suficient de democratică. Bineînţeles, critica nu a mers în direcţia faptului că partidele nu reuşeau să reprezinte fidel un corp al cetăţenilor informat şi activaţi şi integraţi social, adică principala deficienţă a vechiului sistem. Dimpotrivă, critica noului val de politicieni tehnocraţi, în general a noii drepte a fost tocmai că vechiul sistem oferea un vot claselor needucate şi marginale, critică mascată de obicei sub ideea neregulilor electorale grave care, chipurile, ar deturna esenţial mecanismul democratic. Însă mascată superficial sau uneori deloc, ceea ce ne arată marea brutalitate a noii paradigme politice.
A doua modalitate de delegitimare a vechii democraţii electorale, poate mai importantă decât prima, a fost critica corupţiei. Am scris într-un articol anterior despre asta mai pe larg, aici reiau doar ideea că ipocrizia criticii arată clar rolul ei în lupta politică. Corupţia era criticată tocmai pentru că ar afecta esenţial calitatea mecanismului democratic şi reprezentarea intereselor cetăţenilor, însă soluţia nu era ameliorarea mecanismului de vot, singura soluţie posibilă în această situaţie, ci o combatere a corupţiei care a devenit, în mod evident, o armă politică directă.
Ambele critici vizau în mod special PSD-ul, pentru că o vreme PSD-ul chiar a reprezentat, dacă nu un electorat de stânga coerent, cel puţin un electorat marginal, adică chiar a făcut jocul „populist” de care era acuzat, chiar dacă poate nu chiar atât de flagrant şi, de altfel, secondat şi de vechea dreaptă în acest populism electoral. Noul „populism”, în schimb, nu mai funcţionează pe bază de alegeri, ci pe bază de discurs şi de instituţii, într-o oarecare măsură şi pe lideri providenţiali precum Cioloş. Alegerile şi rezultatul lor au devenit irelevante deoarece noul populism este al unei clase de mijloc care încă nu are o pondere electorală suficientă pentru a domina alegerile. Puterea se mută în discurs, pe de o parte, pe de altă parte în instituţii precum parchetele sau serviciile secrete. Bineînţeles că, pentru a ascunde acest secret ruşinos, o grămadă de mişcări s-au dedicat supravegherii alegerilor, mobilizării votanţilor, verificării integrităţii candidaţilor etc., atât din zona autorităţilor, cât şi din zona civică.
Desigur, e o evoluţie construită în ani de zile, aceste lucruri au început să prindă contur de mult, din perioada lui Traian Băsescu. Şi înainte clasa de mijloc şi-a impus voinţa politic prin mecanismul simbolic al unui discurs fals emancipator dar în realitate strict interesat, însă doar într-o anumită măsură, şi asta ne poate oferi o explicaţie, o cauză a ceea ce se întâmplă acum. Poate că această măsură în care clasa de mijloc îşi impunea voinţa politic nu mai este suficientă pentru noua situaţie. Clasele inferioare au devenit atât de marginale şi alienate, inclusiv ca participare şi relevanţă la vot, încât populismul electoral care împărţea resursele între aceste clase şi clasa de mijloc a devenit un efort care nu mai merită, iar noul sistem politic poate să aducă mai mult cu mai puţin efort şi mai multă certitudine.
Asta poate explica şi campania electorală atipică, în multe momente absurdă şi ridicolă. Din nou, PSD-ul s-a adaptat doar pe jumătate: şi-a reorientat targetul spre clasa de mijloc, dar a continuat în vechiul stil al promisiunilor electorale „serioase” şi detaliate cu care să câştige voturi. În schimb, PNL, dar mai ales USR şi noii tehnocraţi nu vor atât să cucerească votanţi cât să cucerească discurs, să legitimeze nişte poziţii de putere deja deţinute, fără complicaţia alegerilor: asta e funcţia poeziei inepte şi fără sens real cu cinstea, competenţa etc., care constituie nucleul campaniei lor. Şi aşa ajungem în situaţia în care democraţia tranziţiei, aşa şchioapă şi deficitară cum era, o să devină o amintire frumoasă pentru noi.
Această schimbare se înscrie într-o tendinţă est-europeană şi mondială mai largă către diverse forme de autocraţie şi autoritarism. În Ungaria sau Polonia, regimurile se bazează pe o mobilizare populară în care şovinismul naţionalist sau religios are un rol important. În România, integrarea socială şi participarea politică reală (nu la vot) a căzut la cote atât de reduse încât programul politic câştigător e doar unul tehnic şi generic: cinste şi competenţă, cum apar ele în ultimele ideologii dominante din spaţiul nostru, anticorupţia şi tehnocratismul, adică, cum ar veni, bună funcţionare a instituţiilor. Şovinismul e şi el o carte câştigătoare, însă deocamdată doar una secundară. Birocraţia de stat preia puterea de la vechiul sistem de partide, cum explică Florin Poenaru într-o excelentă analiză a evoluţiei politice din România, şi această birocraţie are o ofertă mai degrabă tehnică decât politică.
Trăim momente ironice: acum o lună, SUA îşi alegeau un preşedinte populist şi demagog anti-establishment, în România establishmentul este pe cale să fie reşapat pe baza unui populism anti-popular. Poate că e un pas necesar pentru a ajunge la un establishment „adevărat”, pe modelul acela, sau poate că aşa se face trecerea de la reprezentarea politică a îmbogăţiţilor ilegal la cea a îmbogăţiţilor legal dar oneros. În orice caz, România rămâne o ţară foarte săracă şi fragmentată, căreia noua putere politică îi promite, în loc de dezvoltare socială reală, creşterea inegalităţilor şi aşa imense şi stârpirea corupţiei sub oblăduirea unei şefe DNA care, deşi a plagiat în mod evident şi flagrant, tocmai a fost exonerată de această acuzaţie ca efect al presiunilor politice. Iar ideea de combatere a sărăciei, rămasă doar o lozincă izolată în nişte programe politice de dreapta dedicate exclusiv şi furios business-ului, a ajuns o simplă sfidare.
About The Author
