Situația forțelor de stînga din Republica Moldova[1] ar putea fi cel mai bine exprimată în cîteva paradoxuri:
– deși este nominal puternică (în termeni de prezență în parlament, în structura administrației publice locale, în mass media), stînga politică instituționalizată – în primul rînd partidele care se revendică pe partea stîngă a spectrului politic, sindicatele, dar și organizațiile societății civile afiliate lor – este prea slabă pentru a influența politicile publice, pentru a deraia agenda de reforme neoliberale implementată în ultimii 15-20 ani (uneori chiar de partide pretins de stînga!) sau pentru a formula alternative economice, politice, sociale și culturale.
– stînga politică moldovenească (în primul rînd Partidul Comuniștilor și Partidul Socialiștilor) utilizează vocabularul dreptei, joacă pe o scenă definită de dreapta în termenii dreptei. Așa a ajuns, bunăoară, stînga moldovenească să fie asociată geopolitic cu Rusia și cu proiectele de integrare regională inițiate de aceasta, deși cu greu se poate argumenta că Rusia ar constitui o realitate ”de stînga” sau că guvernarea Putin ar implementa un proiect de țară ”de stînga”.
– deși majoritatea alegătorilor votează pentru retorică și politică de stînga – creșterea standardelor de viață și a salariilor, reducerea inegalității, protecție socială și medicală, educație gratuită – aceștia ajung să primească, inclusiv de la partidele de stînga, retorică, practici și politici de dreapta: ”eficientizare”, ”optimizare”, ”tehnocrație” (care înseamnă întotdeauna comprimarea statului și cheltuielilor publice), false bătălii geopolitice (de obicei UE vs Rusia) și războaie identitare (români vs moldoveni vs rusofili, proeuropeni vs proruși, tradiționali vs moderniști etc). Altfel spus, așa-zisele partide de stînga în Moldova sînt de stînga doar din perspectiva (distorsionată) geopolitică, în rest, din punct de vedere cultural și politic sînt de dreapta.
– pe de altă parte, deși foarte vocală, dinamică, incluzivă, inovativă, conectată la mișcări transnaționale și (relativ) sofisticată, stînga independentă non-partiniică – inițiativele culturale, rețelele de activiști civici, grupuri de inițiativă feministă și mișcări pentru drepturile LGBT – este destul de slabă politic și destul de marginalizată geografic, fiind localizată aproape în totalitate în orașul Chișinău.
– în fine, cele două stîngi: stînga politică instituționalizată și stînga politică non-partiinică, se află pe părțile opuse ale spectrului politic: partidele politice ”de stînga” sînt de fapt de dreapta, iar stînga independentă stă pe stînga. Din acest motiv, ele nu doar că nu se complementează în eforturile lor ci se găsesc într-un quasi-război politico-cultural permanent, atît pe chestiuni ce țin de discuții culturale (identitate, sexualitate, discriminare, laicitate etc) cît și pe chestiuni ce țin de politici economice (austeritate, reformele din sectorul educației, liberalizarea marelui capital etc).
Stînga politică instituționalizată
Chiar dacă la momentul actual Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM)[2] e într-o cădere catastrofală (în iarna anului 2016 fracțiunea parlamentară a fost părăsită de 2/3 de deputați!), această formațiune politică a jucat, de-a lungul anilor, un rol decisiv atît în definirea stîngii politice instituționalizate (care are acum Partidul Socialiștilor ca vîrf de lance, partid ce tocmai a cîștigat funcția de președinte al țării după alegerile din 13 noiembrie), cît și în definirea scenei politice moldovenești curente în genere.
PCRM, moștenitor declarat al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a fost unicul partid comunist din spațiul ex-sovietic care a revenit la guvernare, după prăbușirea URSS, în 2001 în urma unor alegeri libere. PCRM a fost de asemenea formațiunea care și-a asumat conștient moștenirea simbolică și politică sovietică (de la simbolică – prin utilizarea secerei și ciocanului, prin ritualurile publice – depunerile de flori de la monumentul lui Lenin la fiecare aniversare a Revoluției din octombrie 1917, la instituții – prin menținerea structurilor de pioneri și comsomoliști).
Între 2001-2009 PCRM a guvernat aproape în mod unilateral țara (între 2005 și 2009 a avut un aliat ”constructiv” în persoana Partidului Creștin-Democrat al lui Iurie Roșca, care a furnizat sprijin simbolic, asigurare și ”iz proeuropean” guvernării PCRM). Perioada dată e una în care economia țării a înregistrat succese, a fost redusă datoria de stat și au fost implementate cîteva măsuri sociale (partidul a avut grijă să crească pensiile și bursele studențești).
Pe de altă parte, PCRM a fost inițiatorul unor practici și politici ce au contribuit la slăbirea instituțiilor societății civile în raport cu statul, la concentrarea puterii politice și economice în cadrul unor grupuri privilegiate, la menținerea unor ”fronturi fierbinți” în războaiele identitare. Unele practici vicioase au avut caracter oficial – demararea negocierilor și semnarea unor acorduri problematice cu Banca Mondială, FMI pentru ”reformarea” unor sectoare cheie precum educația sau sistemul de sănătate, reformele cu privire la stimularea businessului și legalizarea amrelui capital obținut ilegal (așa-zisele Ghilotine), demararea războaielor identitare și încercările de subminare a identității civice moldovenești prin substituirea ei cu identitatea etnică moldovenească (prin inovații precum ”Dicționarul moldovenesc-românesc” al lui Vasile Stati). Altele au avut un caracter neoficial – crearea găștilor și cercurilor de oligarhi apropiați pe lîngă ”curtea domnească” (din care au ieșit mulți dintre oligarhii acum la putere), stimularea unor practici de nepotism și protecție politică a afacerilor, inițierea practicii de ”clonare” a unor instituții ale societății civile în scopul slăbirii acestora – cum a fost cazul Uniunii Scriitorilor, Uniunii Jurnaliștilor sau organizațiilor sindicale.
Pe scurt, PCRM a fost unicul partid ce a avut (și a ratat!) șansa (în 2001 partidul avea 71 de mandate din cele 101, deci avea majoritate constituțională ce îi permitea să guverneze unilateral) atît de a promova reforme cuprinzătoare (schimbări structurale) cît și de a configura structura agendei politice pe ani și ani înainte. Pe prima n-a făcut-o, pe a doua a făcut-o într-un mod extrem de prost.
Celălalt ”gigant” din stînga instituționalizată – Partidul Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM)[3] e mai puțin interesant, chiar dacă la moment are scor și poziții electorale mult mai puternice decît PCRM. Pe de o parte PSRM adună grupuri de politicieni ce au fost recrutați și formați în interiorul PCRM, iar pe de altă parte socialiștii moldoveni au preluat – cu tot cu teme, repertoriu discursiv și geopolitic – electoratul comuniștilor. Totuși PSRM nu e o simplă continuare a PCRM, ci reprezintă, în opinia mea, mai degrabă victoria aripii ”pragmatice” din PCRM (majoritatea ”ideologilor” au ajuns în uitare) asupra aripii ”ideologice”. Pe scurt, PSRM e un PCRM care nu dă doi bani pe ideologie.
În afara celor două partide mari menționate există și alte cîteva formațiuni mai mici care își zic formal că ar fi de stînga, însă a căror unică identificare cu stînga e faptul că au orientarea geopolitică pro-rusă.
Ar merita menționat aici și Mișcarea Partidul ”Rezistența Populară”[4]. Aceasta este, din multe puncte de vedere, o platformă de stînga atipică. Deși își zice partid, mișcarea nu figurează în lista partidelor politice înregistrate. ”Rezistența Populară” este o organizație marxistă constituită în temei din membri și simpatizanți ai PCRM la mijlocul anilor 2000 care au ieșit din partidul comuniștilor cu începere din anul 2003 în semn de protest față de turnura spre dreapta a PCRM exprimată prin abandonarea platformei antiiimperialiste (expedierea unui contingent militar în Irak), recunoașterea proprietății private și abandonarea luptei de clasă, preluarea platformei naționalismului etnic (moldovenismul ca opus românismului etc). ”Rezistența Populară” reușește deopotrivă să fie o voce foarte activă în peisajul cultural moldovenesc prin figura poetului Vadim Lungul dar și să funcționeze ca un grup de solidaritate și sprijin cu muncitorii (prin asistența juridică, logistică și de organizare pe care o oferă), ca mișcare de protest împoriva imperialismului (prin protestele organizate în fața Ambasadei SUA împotriva unei posibile intervenții militare americane în Siria)[5].
Stînga independentă non-partiniică
Mult mai mică (decît partea instituționalizată), stînga independentă non-partiinică – inițiativele culturale, rețelele de activiști civici, grupuri de inițiativă feministă și mișcări pentru drepturile LGBT – este totuși mai eclectică, mai dinamică, mai diversă, mai inclusivă, dar mai fragilă, mai ales din punct de vedere economic și relativ mai puțin importantă din punct de vedere politic.
Dintre inițiativele culturale, două se identifică în mod clar cu stînga: Teatrul Splătorie și Asociația Oberliht. Teatrul Spălătorie a fost creat în 2010 de un grup de artiști de teatru în jurul scriitoarei Nicoleta Esinencu[6]. Din start ”Spălătorie” s-a angajat să fie mai mult decît o platformă pentru promovarea artei contemporane în Republica Moldova: teatrul s-a ambiționat să creeze și să mențină un concept artistic care ar oglindi problemele societății contemporane din Moldova. Drept urmare spectacolele realizate de Teatrul Splătorie (atît cele proprii cît și spectacolele realizate în colaborare cu artiști străini) abordează teme sociale sensibile: memoria colectivă selectivă, discriminarea, discursurile și practicile xenofobe. De asemenea, ”Spălătorie” funcționează și ca un important hub cultural găzduind discuții pe diverse teme (feminism, violența domestică, refugiații), proiecții de filme artistice și documentare pe teme sociale, alte evenimente culturale (concerte, performance-uri).
Asociația Oberliht, apărută inițial ca organizație ce avea drept scop promovarea tinerilor artiști și recunoașterea publică a artei contemporane, a migrat, de-a lungul timpului spre teme ce depășesc sfera tradițională a artei. Astfel, în ultimii 6-7 ani Oberliht s-a preocupat în mod constant de tema spațiilor publice, de transformările spațiilor publice din Chișinău, de excluziunea cetățenilor din procesul de decizie în privința politicilor urbane, de promovarea unor practici de utilizare a artei pentru construcția comunitară și democrația în oraș. De asemenea, Asociața Oberliht s-a implicat în importante acțiuni de activism urban și civic (cazul Pizzeriei Sbarro, Cafeneaua Guguță, cinematograful Gaudeamus)[7] care aveau drept scop prevenirea unor construcții în spații verzi și spații publice, dar și, cum e cazul Gaudeamus, protejarea și păstrarea infrastructurii culturale, reduse enorm în perioada de ”tranziție”. Împreună cu alți cîțiva actori – Rețeaua Civică Urbană (RCU) – Asociația Oberliht a demarat și cîteva inițiative de inovație instituțională: promovarea și implementarea ideii bugetării participative în orașul Chișinău, promovarea parteneriatelor public-civice în dezvoltarea urbană etc.
Noua mișcare feministă din Moldova, constituită în jurul grupului de facebook Feminism Moldova și a Grupului de Inițiative Feministe, a apărut în toamna anului 2014 ca reacție la”conformismul” feminismului oficial (reprezentat de o mulțime de ONG-uri și fundații active pe frontul ”chestiunii feminine”). Mișcarea s-a constituit ca grup informal ce aborda probleme neglijate de discursul feminist mainstream: obiectificarea și reprezentarea sexualizată a femeilor în mass-media, sexismul omniprezent în spațiul public moldovenesc etc. Grupul a inițiat o serie de grupuri de lectură, proiecții de film și discuții pe teme feministe. De asemenea, grupul a organizat, pe 8 martie 2015 și pe 8 martie 2016, marșuri publice în orașul Chișinău cu scopul de a sensibiliza opinia publică despre inegalitățile și discriminările cu care se confruntă femeile în Republica Moldova. Un moment de glorie a grupului a fost în vara lui 2015, cînd grupul l-a obligat pe primarul de Chișinău Dorin Chirtoacă să-și ceară scuze în public pentru cîteva declarații sexiste pe care acesta le-a făcut în raport cu contracandidata sa la alegerile locale, Zinaida Grecianîi.
Ar mai fi de menționat, dintre actorii stîngii independente non-partiinice portalul platzforma.md. Apărut în 2013, la inițiativa a doi sociologi, Vitlaie Sprînceană și Petru Negură, Platzforma s-a impus ca o voce critică în spațiul public moldovenesc, una ce și-a asumat deopotrivă o poziție culturală și politică de stînga.
Marea problemă a stîngii independente non-partiinice moldovenești rezidă în absența unor resurse materiale suficiente pentru activitățile acesteia. Cu excepția Teatrului Spălătorie care încasează ceva venituri din vînzările de bilete la spectacolele de teatru, concerte, campanii de crowdfunding sau funcționarea barului din incinta teatrului celelalte inițiative fie depind de finanțări străine fie, cum e cazul Platzforma, reprezintă activitate de hobby, finanțată foarte sporadic.
În loc de concluzie. O agendă posibilă pentru stîngile moldovenești
Această trecere în revistă a stîngii moldovenești nu poate fi decît sumară. În afara discuției au rămas sindicatele, a căror involuție și scădere în influență și relevanță trebuie studiată în detaliu (situația sindicatelor în Moldova nu e radical diferită de alte țări din regiune). La fel am omis, din necunoaștere a contextului, și situația stîngii din Transnistria.
În concluzie aș vrea însă să las acoperirea acestor goluri pentru altă ocazie.
Mai important mi se pare să încerc să creionez cîteva puncte pe care le cred importante pentru o posibilă agendă de stînga în Republica Moldova. Aceasta ar conține următoarele elemente:
– Demascarea, în mod constant și permanent, a ipocriziilor, injustițiilor, inechităților, inegalităților, discursurilor și practicilor discriminatorii. Stînga trebuie să le scoată la iveală pentru a le face vizibile.
– La tema inegalităților (mai ales cele economice), stînga trebuie să nu se mulțumească doar cu a demasca inechitățile (lucru important) dar și să arate legătura intimă între luxul unora și sărăcia altora, să stabilească în mod univoc legătura directă între privilegiile unor grupuri (în termeni de acces la putere, resurse) și lipsa de privilegii ale altor grupuri. Formulat simplu: stînga trebuie să arate că sărăcia unora este prețul plătit pentru bogăția altora.
– O critică de stînga are, drept misiune prioritară, crearea unor platforme mediatice, politice, academice și culturale care ar fi capabile să conecteze laolaltă diversele lupte separate. Astfel, aceste platforme ar trebui să conecteze lupte precum cea pentru dreptul la oraș, mișcările ecologiste, mișcările identitare (feministe, LGBT), luptele pentru justiție socială și echitate socială etc. La moment, aceste lupte se duc pe fronturi separate, de multe ori opuse (cum e, de exemplu, mișcarea pentru incluziunea LGBT și mișcările pentru justiție socială).
– Critica de stînga trebuie să distrugă monopolul academic și intelectual quasi-total al dreptei mai ales în domenii precum politicile publice, sectorul economic, mediul academic. În aceste medii abordările de dreapta (economia neoclasică, politicile neoliberale) trec aproape ca ”consens” și ”sens comun”.
– Dincolo de aceste practici ”reactive” (ce reacționează la situații existente și elaborează critici ale acestora), stînga trebuie să se constituie și ca actor politic, cultural și economic proactiv, adică să imagineze și promoveze alternative politice, economice și culturale. Aceste alternative ar trebui să evite reproducerea relațiilor de inegalitate, colonizarea economică a sferelor vieții, să inventeze noi moduri, non-monetare, bazate pe solidaritate, de relații și instituții. Stînga moldovenească, ca și stînga globală, trebuie să se angajeze și în lupta pentru imaginație.
[1] Expresia ”forțe de stînga” e voit generică pentru că adună, laolaltă, atît mișcări ce se prezintă ca fiind de stînga, mișcări ce ocupă partea stîngă a eșichierului politic moldovenesc, grupuri ce utilizează discursuri sau implementează practici de stînga etc.
[2] http://www.pcrm.md/main/index_md.php
[5] http://www.ziarulnational.md/membrii-unui-partid-vor-protesta-la-ambasada-sua-din-chisinau-impotriva-deciziei-lui-barack-obama-de-a-ataca-siria/
About The Author
