Născut în URSS (1971), Vasile Ernu este absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității ieșene „Al.I. Cuza” și al unui master la Universitatea clujeană „Babeș-Bolyai”. Este redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff și redactor asociat al revistei IDEA artă + societate, iar în ultimii ani a semnat articole înTimpul, România liberă, HotNews, Adevărul, Noua literatură, Suplimentul de cultură șiObservator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS, tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară și poloneză, distins, printre altele, cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat volumele Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (în colaborare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010), Intelighenția rusă azi (2012), Sînt un om de stînga (2013) și a coordonat Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (în colaborare cu Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea și Ovidiu Țichindeleanu, 2008), Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil(împreună cu Florin Poenaru, 2014). În anul 2015 a publicat primul volum, Sectanții, din Mica trilogie a marginalilor.
Interviu realizat de Gabriel Cheșcu
Acest interviu a fost publicat în revista ”Timpul” în septembrie 2016.
Vasile, cum ai regăsit Iașul în timpul lunii petrecute în rezidența FILIT? Mai seamănă cu cel pe care l-ai cunoscut în timpul studenției?
Când am stat la Iași, în anii ’90-’96, cred că nu eram foarte conștient de ce mi se întâmplă. Sau mai degrabă am fost prins în vâltoarea schimbărilor, a experiențelor noi. Când am ajuns la Iași, aveam doar 19 ani. Am venit plin de entuziasm, pentru că veneam în „Patrie”, scăpam de „monstrul sovietic” și de comunism. Iar aici am descoperit brusc ceva foarte diferit de ceea ce știam. România din capul nostru era una foarte livrescă și romantică. Să nu uităm că Basarabia a trăit cam tot procesul de modernizare, cu excepția perioadei scurte a României Mari, toate procesele, separat de restul regiunilor istorice românești. Noi veneam formatați destul de diferit. Pentru că toate astea lasă urme. Chiar dacă știi limba și te scalzi într-o cultură comună, există o limbă a administrației, a infrastructurii, a experienței cotidiene și a educației imperiale care lasă urme. Am trecut printr-o criză foarte profundă, care m-a pus să-mi revizuiesc multe dintre ideile și judecățile de până atunci. Am înțeles că România va fi pentru mine o „nouă Patrie”, dar care este ca o limbă învățată la maturitate. Am o mulțime de povești pe tema asta. De exemplu, mi-a fost foarte greu să învăț bășcălia. Românii din Imperiul Rus sunt lipsiți de acest simț. Avem un simț al umorului foarte dezvoltat, dar nu e bășcălie. Mulți ani de zile am citit Academia Cațavencu în cheie tragică și poate că de asta nu-i puteam suferi. Chiar și acum privesc acest gen de satiră și critică drept ceva minor. Dar am învățat și mi-am educat și acest simț, cu toate că îl simt și acum mai degrabă ca pe ceva negativ decât pozitiv. Asta e. Dar sunt mult mai detașat. Cu timpul, m-am adaptat, am început să îmi fac mulți prieteni aici și am început să cunosc farmecul locurilor și al diferențelor. Când am plecat din Iași, deja cunoșteam multă lume. Aceasta este slăbiciunea mea, să cunosc mulți oameni, iar Iașul a rămas pentru mine poate cel mai intim oraș din țară. Acum am venit de pe o cu totul altă poziție. Cunosc multă lume de aici, am mulți prieteni. Deja am în spate 25 de ani trăiți în România, mai mult decât în Imperiu. Orașul a fost retușat pe alocuri, arată bine, dar pe mine clădirile mă interesează mai puțin. Mă interesează oamenii. Orașul e ca o haină, vrea să-ți arate anumite lucruri, vrea să te facă turist. Urăsc acest spirit turistic, de a cunoaște ceva prestabilit și ceea ce vor ghidurile și „lumea bună”. Îmi plac lucrurile ascunse ale orașului, pentru că sunt ca unul dintre eroii mei, un hoț de buzunare, și îmi place să buzunăresc orașele, adică să merg acolo unde nu se vede, unde totul e ascuns. Îmi plac buzunarele orașelor și le caut. De asta am încercat să cunosc oameni din alte medii decât cele în care mă învârt de obicei. Să stau la povești cu oameni noi, din generații și pături sociale diferite. Am mers în familii multe, în zone precum Dallas, care e plină de sărăcie. Iașul nu e doar Copoul și Palatul, ci și Dallasul. Și e mare păcat că nu se discută despre asta. Dar cel mai mult îmi place faptul că Iașul încă nu a devenit turistic, nu vrea încă să te mintă, nu se dă ceea ce nu este. Oamenii încă se comportă firesc, sunt ușor abordabili, iar în familiile de aici intri foarte repede. Oamenii încă nu-și închid porțile și sufletele, nu se refugiază în carcasa lor individualistă. Încă te cheamă la masă, având plăcerea de a petrece, nu din interes sau obligații. Ăsta e un mare atu al locului. De exemplu, la Cluj, un alt oraș în care am stat mult, aceste lucruri aproape că s-au pierdut. Clujul devine tot mai turistic, iar oamenii, tot mai mult, prestatori de servicii. La Iași, aceste lucruri sunt încă la început, deci e bine că nu va fi capitală culturală. Trebuie să privim partea plină a paharului. Să stai o lună în curtea Casei Pogor și să scrii este un privilegiu deosebit. Practic, am terminat cartea aici. De aceea trebuie să le mulțumesc Iașului și celor care mi-au acordat bursa.
Cum a fost să studiezi la Facultatea de Filosofie din Iași? Și ce te-a determinat să iei calea Clujului, apoi a Bucureștiului?
A fost o perioadă confuză. Anii ’90 au fost, pe cât de exaltați și plini de entuziasm, pe atât de risipitori cumva. Am consumat multă energie pe nu se știe ce. Curând va trebui să facem un mic bilanț al acelor ani și mă tem că acum, analizând de la distanță, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas. Au ceva tragic. Un soi de tragedie pe ritm de mare chef. Dar au avut, firește, și multe elemente pozitive. Însă, în loc să înțelegem ce ni se întâmplă și să luptăm, noi am chefuit. Generația studenției mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s-au întors împotrivă. Facultatea a fost mai degrabă una suportabilă. Am avut câțiva profesori buni, dar majoritatea nu mi-au lăsat prea multe amintiri. Poate e și din vina mea. Profesorul Afloroaei este cel care m-a impresionat cel mai mult și poate că de aceea hermeneutica a fost unul dintre domeniile care și astăzi mi se par fascinante. Dar poate că s-a potrivit și cu formarea mea: de mic am lucrat cu textele biblice, am știut să le citesc și să le interpretez, să caut contexte istorice etc. Am povestit despre asta în ultima mea carte. Țin minte că, la unul dintre examene, după ce am ieșit, domnul Afloroaei a întrebat: „Ce-i cu personajul acesta dostoevskian?”. Colegii mi-au relatat asta mai târziu. Am considerat această remarcă nota cea mai mare pe care am luat-o la Filosofie. În facultate am avut colegi foarte buni. Copii veniți din diverse cătune, sate și orășele din Moldova și din țară, cu un nivel de pregătire foarte ridicat. Cu un număr enorm de lecturi. În anii ’90 era un concurs nebun la aceste facultăți, iar nivelul de pregătire era foarte ridicat. Îmi aduc aminte bine căminele din Pușkin, mai sus de Universitate, unde aveam colegi de la Matematică. Aveau un nivel excepțional, dar erau și puțin nebuni. Puteai să discuți nopți în șir cu cei de la Politehnică sau de la Medicină orice doreai. Mai e posibil astăzi așa ceva? E tot mai greu… Când am absolvit, în ’96 (un an am fost plecat din țară), un bun amic, profesor de matematică, mi-a zis: „Cel mai bine e să schimbi locul”. I-am ascultat sfatul, mi-am luat bocceluța și am plecat la Cluj, unde nu știam pe nimeni, nici măcar orașul. Am luat-o de la zero. Am dat la master și am rămas acolo zece ani, făcând de toate, de la revista Philosophy & Stuff la Centrul de Cultură Tranzit, din vechea sinagogă și până la revista IDEA artă + societate sau Editura Idea. Clujul a fost o cu totul altă experiență. Iar după zece ani m-am mutat în București, unde locuiesc și acum.
Lucrezi la al doilea volum din Mica trilogie a marginalilor, cel dedicat bandiților. Cum te documentezi? Povestește-ne despre întâlnirile de gradul zero cu unii dintre ei.
La documentare muncesc de peste cinci ani. Știam foarte bine categoriile sociale cu care voi lucra: sectanți, bandiți și hoți profesioniști. A treia categorie o veți afla altădată. M-am documentat în trepte: lecturi, documente, interviuri cu oameni din aceste grupuri. Cu sectanții mi-a fost mai simplu, pentru că îi cunosc mai bine, am o relație veche cu ei și una pe linie de familie. În cazul lor, problema este legată de încălcarea unui anumit tip de intimitate și a unor tabuuri din copilărie. Cu bandiții, chiar dacă am mulți prieteni din copilărie, rude și cunoștințe care se învârt în aceste medii, nu e simplu să pătrunzi în cercul lor, pentru că noi suntem „specii” diferite. Pentru noi, ei sunt hoți, bandiți, iar bandiții trebuie să fie în pușcărie. Iar pentru ei, noi suntem „fraieri”, adică o „specie” care merită să fie furată. Însă trebuie să înțelegem că, pentru ei, furtul este o formă de muncă ce are un grad maxim de risc, dar și de profit. Oricum, ei gândesc în alți parametri, au alte legi și altă etică decât cele ale „fraierilor”. Marea problemă în cercetarea grupurilor marginale este legată mai întâi de cum pătrunzi acolo. Sunt grupuri închise, suspicioase și au un mare talent în a-i „citi” pe majoritari. Ei știu că puterea, reprezentată de majoritari, nu vine niciodată cu „gânduri de pace”. Pornesc mereu de la premisa: au venit, deci au un interes. Am avut avantajul să am pe cineva apropiat care este hoț în toată legea. E o mare autoritate în lumea lor. Prin urmare, am mers cu „recomandare”. Iar la ei funcționează asta. Dacă spui că ai venit din partea lui X, care e o autoritate, ți se deschid toate ușile. Dar oricum e complicat să lucrezi cu ei, pentru că ei știu că ești un „fraier”. Cea mai impresionantă întâlnire a fost cu un hoț care a stat în pușcărie mai mult de jumătate din viață, vreo 43 de ani. Dar cel mai dureros – pentru mine, cel puțin – este timpul petrecut cu clanul cerșetorilor. După ce stai puțin cu ei, nu mai ești același om. Trebuie să ai nervii și psihicul foarte tari ca să reziști. Abia aștept să termin cartea asta, pentru că e una care îmi consumă multă energie emoțională. Dacă Sectanții e un soi de manual alternativ de studiu al religiilor, Bandiții cred că va fi un manual educativ alternativ, în negativ. De la acești oameni poți învăța enorm.
Primul volum al trilogiei, Sectanții, apărut anul trecut la Polirom, a fost o combinație între documentarea riguroasă și latura autobiografică. Probabil cea din urmă lipsește acum. De unde provine fascinația ta pentru bandiți? Ai cunoscut mulți în copilărie?
Prima carte se ocupă de „îngerii Domnului”, oameni buni, care vor să mântuiască lumea prin viața lor, cuvântul lor, puritani și riguroși în toate. Sunt dispuși la sacrificiu, se organizează exemplar, construiesc instituții în jurul lor, un soi de chibuțuri în care se simt ca în sânul lui Avraam. Sau cel puțin încearcă. Bandiții sunt un grup radical opus: sunt îngerii căzuți. Culmea e că au un soi de magnet, atrag foarte mult. Strada îi adoră, sunt modele pentru copii și adolescenți. De ce? Mai ales în cultura imperiului rus și a celui american, pe care le știu ceva mai bine. Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în țări precum URSS sau SUA. Firește că și pe mine m-a atras într-o perioadă, iar cartea cred că tratează cumva în oglindă îngerii buni și pe cei căzuți. Sunt multe întrebări care mă chinuie de ani de zile și încerc să răspund acum prin aceste povești ale unor oameni marginali.
Din ce puncte de vedere înțelegerea marginalilor este esențială pentru sănătatea societății și a fiecăruia dintre noi?
Este o imagine în negativ. Cum poți să judeci un cerșetor când habar nu ai ce se află în spatele său, când nu îi cunoști tragedia? Cum poți să judeci un hoț când habar nu ai de condițiile în care a devenit astfel? Ce îi face să fie așa cum sunt? Crede-mă că nu au nici o genă defectă. Mulți dintre ei conduc state în țările din est. Am discutat și cu bandiți deveniți oligarhi. Marginalul poate foarte ușor să ajungă în centru. Lumea privită prin ochii lui arată radical diferit decât cum este privită prin ochii puterii, ai majoritarului. Una e să fii vânat și alta e să vânezi.
Într-un anumit sens, sectanții despre care ai vorbit în volumul precedent se situează cumva în centrul lumii. Deși sunt niște marginali, ei întruchipează un mod de a fi autentic, însă care, din păcate, este tot mai dificil de realizat în lumea de azi. Ai descoperit autenticitatea bandiților?
Puțini marginali vor să rămână acolo unde sunt. Majoritatea grupurilor marginale religioase pe care le-am cercetat au îmbrățișat după ’90 un soi de discurs oficial al hegemonului și se îmbată cu o teologie a bunăstării de tip american neoliberal, care îmi displace profund. Cum e posibil ca aceia care au putut să înfrunte mașinăria stalinistă să cedeze în fața primului argint verde? Rezultă că sectanții au devenit parte a puterii și deci s-a terminat cu ei. Dar mereu apar alții, doar că în cu totul alte condiții. Bandiții fac același traseu. După ’90 s-au simțit cel mai bine, căci o lume liberalizată la maximum, cum a fost a noastră, este paradisul pentru ei. E liber la marele jaf. Aici sunt mai multe lucruri complicate, dar e clar că au ieșit victorioși și s-au plasat în centru. Însă periferia, mai ales în contextul unei sărăciri tot mai mari a unor pături sociale, reproduce la nesfârșit aceste categorii sociale. Și această societate nedreaptă produce ultimii metafizicieni, care își pun o singură întrebare: banii sau viața?
Pentru că tot vorbeam despre autenticitate, ce anume ne blochează accesul către ea în lumea de azi?
Ce este autenticitatea? Probabil este atunci când omul își asumă ceea ce este și nu ascunde prin diverse trucuri acest lucru. Este atunci când gândirea și vorbele unei persoane corespund cu faptele ei. Știi de ce au bandiții tatuaje? Pentru că ei sunt un soi de „oameni goi”, fără haine și brizbizuri. Tatuajele reprezintă CV-ul și istoria lor. Noi, „fraierii”, ne punem haine fițoase pentru a ne da de multe ori ceea ce nu suntem. Intelectualul, fiu de țăran și muncitor cu balega încă pe papuci, odată ajuns la oraș, își pune papion, căci vrea să se dea diferit de originea lui, să se demarce. Hainele au o anumită putere de a falsifica lucrurile. Bandiții nu au la dispoziție aceste trucuri. În general, oamenii simpli nu prea se dau ceea ce nu sunt. Minciuna este una dintre cele mai puternice instrumente ale civilizației. Producem lumi artificiale, iar asta nu e neapărat rău. În general, animalele sunt cele mai autentice ființe, pentru că ele nu pot minți. Povestesc pe larg despre asta în carte.
Spune-ne, te rog, care este imaginea pe care ți-ai format-o în privința funcționării (sau nu) a următoarelor instituții: Parlament, Guvern, partide politice.
În acest moment, riscul cel mare este lipsa de încredere în aceste instituții. Avem un stat foarte slab, cu instituții slabe și aservite unor clanuri de interese, unor grupuri de finanțe etc., care la prima presiune cedează. Din păcate, sunt foarte puțin sensibile la nevoile și interesele cetățeanului. Mai nou, apleacă urechea la grupurile gălăgioase ale clasei de mijloc, care fac tărăboi pe Facebook și în mass-media și au învățat să se mobilizeze. Asta nu e rău, dar e foarte puțin. Cum spune un bandit faimos de la noi: „Apărați-vă statul, că vi-l radem!”. Eu nu sunt un fan al statului, dar în acest moment nu avem ceva mai bun să punem în loc, așa că trebuie apărat, întărit și pus la treabă în interesul cetățenilor. Dar cum? Asta e o altă discuție.
Care este rolul pe care crezi că l-ar avea societatea civilă?
Nu mai cred de ceva vreme în societatea civilă. Așa cum este ea construită, nu e decât un mecanism care luptă pentru privilegiile unei mici pături sociale și e parte integrantă a puterii, chiar dacă mimează un soi de joc de presiune asupra acesteia. Este cât de cât funcțională pentru clasa de mijloc și pentru grupuri privilegiate, care sifonează bani pentru propriile jucării. Păturile sociale defavorizate, ca să nu le zic declasate, în care se află majoritatea populației acestei țări, nu sunt reprezentate de nimeni, iar societatea civilă românească, cu mici excepții, le ignoră și chiar le disprețuiește profund. Suntem în situația de a reinventa noi mecanisme de rezistență și apărare. Poate că „apărare civilă” sună mai bine, dar trebuie construită și aceasta.
Ce înseamnă a fi de stânga în România de astăzi? Cum se conjugă culturalul cu politicul în România zilelor noastre?
Dacă iei în serios convingerile politice, valorile în care crezi, și eu îmi iau destul de în serios viața și convingerile, atunci a fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota, să fii înjurat de mai tot establishment-ul cultural și mediatic conservator ce domină spațiul nostru. Poziția mea actuală este aceea de a mă solidariza nu cu grupul social din care fac parte, cel de mijloc, ci cu păturile sociale defavorizate: muncitori, țărani, șomeri, copii defavorizați, imigranți etc. Clasa de mijloc din România are o mare problemă: nu e capabilă să-și vadă decât propriul interes și urăște profund pătura socială din care se trage, pentru că majoritatea sunt copii de țărani și muncitori din prima și a doua generație, și nu de boieri sau de mari intelectuali. La fel e și cu elita noastră intelectuală și jurnalistică: niște papagali decorativi, care ciugulesc din palma primei mâini întinse. Atât timp cât nu putem depăși acest cerc vicios, nu vom rezolva nimic. La ce-ți ajută palatul, dacă trebuie să ridici un zid cât cel chinezesc pentru a te proteja? La ce-ți ajută bogăția, când în jur lumea suferă și este oropsită?
Sursă: Timpul
Citește și în limba bulgară!
About The Author
