Sâmbătă după-amiază, în frigul atenuat de ianuarie, am văzut pe ecranul televizorului demonstrațiile organizate de KOD (Comitet de apărare a democrației), care încălzesc spiritul în multe dintre orașele noastre. Reprezentau credința în dispariția lui PiS cu zăpadă care se topește la dezgheț, și în realitate stabilă de libertate și drepturile civile. Și mie mi-ar plăcea să fie așa. Dar eu, din păcate, cred doar în stabilitatea (relativă) a tastaturii față de calculator.
Nici nu sunt convins de cei care spun că poporul nostru în curând va respinge schimbările nedemocratice, la care pregătește temeiul juridic și sistemul politic partidul ales în octombrie. Și că demonstrațiile de stradă sunt un simptom al furtunii sociale iminente, pentru că, de fapt, sunt doar o spumă colorată a politicii folosită pentru a modela atracțiile în mass-media. Nu sunt de acord cu aceste opinii, cu toate că le au mulți oameni cu experiență, înțelepți și demni de respect. Emoțiile, însă. le-au adormit imaginația socială care acum este înlocuită de niște iluzii.
Nu este necesară perspicacitate deosebită ca să constatăm că ceea ce face PiS în parlament și la diferite niveluri de guvernare are un răspuns diferit printre polonezi. Nu vorbesc aici de reacțiile pozitive ale electoratului de PiS, care acceaptă acțiunile partidului, sau ale grupului salariaților și ale micilor producători care mai cred în realizarea sloganurilor electorale și se supără că există și alte opinii.
Vorbesc de ceva complet diferit. Mă refer aici la procesele și fenomenele care apar numai în șoaptă sau în tăcere. Undeva în spate. Fără spoturi de televiziune și camere video. Dar, în loc de aceasta, apar în fiecare șpatiu al vieții publice, care depinde de deciziile guvernului actual. Vorbesc, deci, despre judecate, parchete publice, școli, departamente de poliție, departamente militare, edituri, locale culturale, birouri de la cel mai înalt la cel mai scăzut nivel, ONG-uri etc. Pretutindeni se aude mișcare abia auzită și precaută. Cu toate că este mascată de vacarmul luptei politice și al declarațiilor, tocmai ea va decide cu privire la atitudinile reale ale compatrioților săi. Ca o consecință – cu privire la întărirea ordinii de lucruri pe care ni o impun.
Căci în fiecare dintre aceste locuri se joacă deseori o partidă complicată. Miza este ori poziție curentă, supraviețuire și pacea minții la o anumită poziție (chiar mediocră), ori creștere profesională, prestigiu. Uneori aceiași oameni care anterior erau neobservați și chiar “laterali” (considerați loiali și indifirenți politic, cu toate ambițiile lor clocolitoare vizibile, dar cam ascunse), acum își ridică capetele pentru că văd exact de unde bate vantul. Ei intră în joc. Sau, cel puțin, „sunt deschiși la minte“.
Pe scurt, schimbarea politică a trezit (în general, ca de obicei) un potop de oportunism și conformism de tip nou.
Acest val acoperă cu ajutorul pârelor vulgare nu numai pe cei care au fost în centrul atenției până acum, dar și pe colegi de lucru, ca să nu mai vorbim de cei care și-au creat singuri necazuri. Este exprimat în lingușirea și servilismul față de activiști de PiS, sau față de susținători devotați ai acestui partid. Este realizat, de asemenea, în mușcăturile sau înțepăturile în direcția celor care încercau să păstreze neutralitatea politică (ca dușmanilor ai noii ordini), în cazul în care sunt suspecți că impiedică pe autostradă în sus. Și, în cele din urmă, este manifestat chiar și în transformarea bruscă a profesorilor de biologie în creaționiști sau a istoricilor, în apologetii soldații – pardon – blestemați. Și așa, și așa mai departe…
Aceasta este solul la care stă poporul! Pentru că liantul lor este conformism și oportunism, care se exprimă în serviciul intereselor, ambițiilor și orizonturilor ale vieții de oameni care viseaza la o lume stabilă cu poziția lor garantată. Cu toate că ei declară loialitatea față de valorile și statornicia morală.
Și o mare parte dintre ei, de asemenea, participă la demonstrații ale KOD-ului, cu toate că aș paria pe toate, că la o sută de participanții, zece sunt acolo din convingeri, optzeci – pentru că nu sunt siguri ce urmează, și zece – în mod confidențial vor denunța unde trebuie: pe cine au întâlnit acolo, cine a strigat cel mai tare, și cine a spus ce. De aceea, în poporul eu nu cred. Nici în ideea că demonstrațiile spontane pro-democrație pot schimba ceva.
Deci, PiS nu ne va părăsi odată cu dezgheț. În cazul în care nu se vor mișca clasele economice mai înrobite de oameni ai muncii, PiS-izarea poporului se va aprofunda. Dar cine în societatea noastră ar începe să vorbească cu voce tare despre ajutorul pe care-l necesită, sau cel mai puțin despre renegocierea termenilor acestei înrobiri? Cugetările mele, din păcate, sunt triste sâmbătă după-amiază, în frigul atenuat de ianuarie, în timp ce văd pe ecranul televizorului demonstrațiile de KOD, care încălzesc spiritul în multe dintre orașele noastre.
About The Author
