Acest articol a fost publicat pe saitul moldovean Platzforma la 3 octombrie 2016.
În afara faptului de a fi ”performanța” care va marca, în imaginarul colectiv, guvernările (pretins) ”proeuropene” din perioada 2009-2015 (eclipsînd, în acest cadru, rezultate reale bune precum liberalizarea regimului de vize cu UE), scandalul numit generic ”furtul miliardului”(1) mai e, în povestirea sa mediatică, cel mai ambițios, dinamic și original roman colectiv post-modern moldovenesc.
Această istorie este scrisă și re-scrisă din nou aproape în permanență, cu fiecare nou document – stenogramă, rapoarte desecretizate – ce apare în spațiul public, cu fiecare nou presupus ”vinovat” care intră în pușcărie și care, pentru a-și salva pielea și pentru a-i da în gît pe alții, oferă de fiecare dată o nouă narațiune, în care acțiunea e de fiecare alta, în care figurile care au înfăptuit/intermediat/mijlocit/asistat furtul miliardului sunt de fiecare dată diferite, în care rolul instituțiilor statului e de fiecare dată altul și în care figura finală, Beneficiarul (eufemism pozitiv utilizat pentru a desemna de fapt pe nesimțitul care a cules întreaga roadă a furtului) este altul.
(Exemplu: în momentul apariției Raportului Kroll, ”beneficiarul” principal era Ilan Șor, asistat de cîteva instituții de stat slabe, captive (Șor fiind chiar șef al Consiliului de Administrație al BEM) sau pur și simplu complezente. Apoi, cînd Vlad Filat a intrat în pușcărie, acesta s-a transformat în figura-cheie malefică, asistat, în noua narațiune, de PLDM, partidul său. Apoi au apărut în spațiul public (dar s-au refugiat în țări străine) cîțiva foști angajați ai unor instituții de stat și private (Mihai Gofman și Sergiu Sagaidac) care au dus firele la Vlad Plahotniuc, versiune narativă confirmată și de Veaceslav Platon, cînd acesta a intrat, la rîndu-i, la dubă…
Puținele documente desecretizate arată un președinte de stat neputincios, Nicolae Timofti, care scrie scrisori și avertizează despre potențiale riscuri (asta cînd nu e ocupat, cum a zis-o chiar el, cu problemele sale mult mai importante), un guvern mut, laș și nepriceput în care, paradoxal și ciudat, doar ministra educației se revoltă de evidenta porcărie a schemei prin care banii publici sunt aruncați, pe negîndite, în gropi financiare create de afaceriști nesăbuiți…
Sunt puține temeiuri să credem că versiunea nuvelei ”furtul miliardului” pe care o avem la moment ar fi ultima. Din contra, putem afirma cu certitudine că aceasta urmează a fi modificată în curînd, fie de vreo nouă scurgere controlată de documente oficiale (cum ar fi stenograma ședinței de guvern de la începutul lunii noiembrie 2014, cînd s-a decis alocarea primei garanții de stat), de vreo nouă istorie povestită de vreun nou pușcăriaș sau de următoarea ediție a Raportului Kroll care urmează să apară, zic oficialii, pînă la finele acestui an.
Scrisă, re-scrisă, re-re-scrisă,…, re-re-re-re-re-scrisă, istoria ”miliardului furat”(2) este jalonul simbolic ce marchează aniversarea a 25-a Republicii Moldova: tranziția, percepută în imaginarul colectiv ca un furt continuu, culminează cu un jaf pe față.
De ce totuși sînt băncile mai importante decît spitalele? …(și decît școlile, și decît pensiile)
Așa bogată, pe alocuri isterică, cu eroi diverși și multivocală, discuția despre furtul miliardului are însă cîteva zone de tăcere, care se găsesc, nu așa cum ne-am aștepta, în detaliile nevăzute sau necunoscute încă cum ar fi lista deplină a celor implicați (autorități-administratori-persoane de legătură-afaceriști) sau suma exactă a prejudiciului.
Din contra, zona de tăcere pe care o am în vedere e un lucru arhi-cunoscut, arhivizibil, este lucrul cel mai la suprafață: decizia Guvernului de a aloca, în regim de urgență și în condiții de maxim secret, garanții de stat pentru a acoperi marele furt din sistemul bancar (explicațiile formale ale acestei decizii care vor ieși probabil după desecretizarea stenogramei ședinței de Guvern din noiembrie 2014 nu e lucrul pe care îl am în vedere).
Situația pe care vreau să o interoghez critic este următoarea: de ce ni se pare evident și de la sine înțeles că Guvernul trebuia să intervină urgent pentru salvarea sectorului bancar în condițiile în care acesta era pe cale de a se prăbuși ca o consecință a furtului?
E o întrebare ce ar trebui urmată de altele: de ce sistemul financiar-bancar este considerat într-atît de important încît salvarea acestuia merită acest sacrificiu colectiv – asumarea unei datorii publice pe mulți ani înainte – de vreme ce ignorăm sau lăsăm să moară alte sisteme sociale (sănătatea, protecția socială, agricultura)?
De ce, în actul de guvernare, băncile sunt considerate a fi mai importante decît spitalele?
Că doar nu vedem guvernul să se împrumute de la Banca Națională pentru a dota fiecare spital raional cu ascensor, aparat pentru dializă, laboratoare performante și salarii decente pentru personalul medical… Deși o asemenea politică s-ar justifica și ar avea efecte benefice pentru întreaga populație a țării (chiar și economic: efectul multiplicator s-ar traduce prin mai puțini bolnavi, printr-o satisfacție mai mare de viață, printr-o durată mai lungă a perioadei productive etc.).
De ce băncile sunt considerate a fi mai importante decît școlile? Că doar nu vedem guvernul împrumutînd miliarde pentru a asigura dotarea cu calculatoare a tuturor școlilor, dotarea cu cărți a tuturor bibliotecilor, salarii și condiții bune pentru corpul didactic… Deși o asemenea politică ne-ar aduce mult mai aproape de o societate a cunoașterii și ne-ar scoate din rangul de simplu producător de materii prime agricole (chiar și economic: efectul multiplicator e și aici evident – banii investiți în educație vin înapoi prin plusvaloarea pe care o aduce sistemul educațional în termeni de ramuri noi ale economiei, specialiști înalt calificați etc.).
De ce băncile sunt considerate a fi mai importante decît protecția socială a păturilor vulnerabile? Că doar nu vedem guvernul luînd credite de miliarde de lei pentru a asigura pensii umane sutelor de mii care au muncit decent pe parcursul vieții și acum ridică pensii de nimic… Deși o astfel de politică ar reprezenta un act de dreptate morală pentru o generație pe care n-o prețuim…
Și întrebări mai pot fi puse: despre subvențiile agricole, despre politicile demografice, despre politicile rurale, cultura etc.
Întrebările acestea reprezintă mai mult decît o serie de bravade verbale. Ele au rostul de a evidenția și de a scoate la lumină un paradox politico-administrativ căruia, chiar dacă îi simțim pe piele proprie efectele zi de zi, nu îi căutăm niciodată originile și motivațiile. Pentru că îl acceptăm ca fiind normal, firesc și de domeniul ”de la sine înțeles”-ului.
Ceea ce el în nici un caz nu este: ne confruntăm cu o schemă ideologică deghizată, prin mijlocirea unor artificii epistemologice, politice și administrative atît în soluție ”tehnică”, pe de o parte, cît și în ”unica alternativă posibilă”, pe de altă parte. (Argumentele despre: ”altfel nu se putea face, e unica soluție posibilă, oricine ar fi procedat la fel” nu adaugă în nici un fel greutate acestei logici politico-administrative arbitrare.)
S-o spunem cu voce tare: decizia guvernului de a scoate orbește cîteva zeci de miliarde de lei din buzunarul public și de a-i arunca în gara neagră a furtului bancar este scandaloasă.
Pentru că e vorba despre același guvern care consideră că e normal să calculeze fiecare bănuț în domeniul educației (calculînd, după o logică inumană, dar care e prezentată a fi tehnică, raportul de cheltuieli per elev per școală) sau în sfera protecției sociale (luptînd împotriva oricărei creșteri a salariilor ce li se pare prea mare) și care guvern crede că e normal să verse saci și vagoane de bani în sistemul financiar-bancar, fără a verifica măcar lista și structura depozitelor în băncile furate (pentru că e una cînd depozitele aparțin unor cetățeni ordinari și alta e, cum e se pare cazul, cînd banii aparțin unor căpușe-piramide gen Caravita, sau reprezintă ”depozite plasate strategic”, la ”momentul potrivit” de alte bănci în BEM, ca și cum s-ar fi știut dinainte ce se va întîmpla).
Ce mai, e vorba de guvernul care e gata să se auto-suspende și să se auto-mutileze instituțional (prin decizii precum moratoriul angajărilor în sectorul public!) doar ca să salveze băncile!
Să mai adaug că ultima justificare a transferării garanției în datorie de stat – cică așa o cere FMI – e cel puțin dubioasă de vreme ce nimeni (adică publicul larg) nu a văzut nici cerințele FMI și nici altă explicație coerentă? La o decizie economică atît de importantă unica jsutificare oferită este: așa o cer alții (FMI, în acest caz). Nici un fel de argument economic, măcar de fațadă!!!
…Fiecare cetățean al Moldovei care primește măcar o formă de asistență socială (pensie, ajutor material, îndemnizație, ajutor de șomaj) și care e forțat să îndeplinească mii de formulare umilitoare care îl evaluează dacă ”merită sau nu merită” acest ajutor social (a se consulta în special umilitoarea anchetă socială pe care o completează cei care solicită ajutor material și în care trebuie să declare pînă și bicicletele în posesie), ar trebui să se simtă scandalizat de faptul că băncile (și cei din spatele lor) au primit un ajutor indecent de mare fără măcar o evaluare preliminară!
Vă amintiți cum fosta ministră a protecției sociale, muncii și familiei Valentina Buliga se opunea cu înverșunare majorării îndemnizației la nașterea copilului, și sugera mamelor care nu-s de acord, să spele pelincuțe, adică să nu aștepte majorări ale îndemnizației? Vă amintiți cum responsabilii ministerului (plus grupurile de postaci ai Alianței) fluturau, în calitate de argument, tot felul de eroine negative inventate (mame care abuzau ajutorul, familii care se îmbogățeau de pe urma îndemnizațiilor)? Nu știu dacă liniștește pe cineva faptul că aceeași ministră a votat fără nici o obiecție (în fapt fără nici o replică, măcar una de dragul onoarei!) pentru garanția de stat care urma, cică, să salveze băncile? Poate era cazul de agitat atunci (și încă e cazul!) figura retorică deloc inventată, și deci reală, a băncilor care aruncă țara în haos și după aia cer bani publici să fie salvate! Doamnei Valentina Buliga îi place protecția socială doar pentru ea și familia ei: fosta ministră a avut grijă să-și aranjeze odraslele în locuri calde, în birocrații de stat, ferindu-le de vîntul rece și imprevizibil al concurenței.
Reformulată și clarificată, întrebarea (și nedumerirea) ar fi atunci: de ce e ”normal” să fie salvate bănci și ”nu e normal” să fie salvați oameni?
De ce sistemul financiar-bancar trebuie salvat cu orice preț, iar sistemul educațional sau cel de protecție socială pot fi lăsate în voia sorții?
De ce educația ori sănătatea nu sunt atît de importante încît să ne asumăm împrumuturi pentru salvarea lor (eu aș contribui la o datorie de stat dacă aceasta ar fi utilizată pentru redresarea sistemului educației, pentru vreun proiect ambițios de infrastructură medicală sau culturală), iar sistemul financiar-bancar ”merită” jertfe?
De ce ne interesează să avem bănci decente, dar nu ne interesează să avem spitale decente, școli decente sau centre culturale decente în fiecare localitate?
Insistența lui Sergiu Cioclea, guvernator al Băncii Naționale, de a evita situația ca banca centrală a țării ”să intre pe minus vreme de mai mulți ani” (dar acceptînd, implicit, ca ”poporul”/”țara” să meargă în minus) face parte din aceeași logică a primordialității sistemului financiar-bancar față de celelalte sisteme ale societății. În fapt, față de societatea însăși.
O încercare de teologie economică.
Răspunsul la aceste întrebări merge, după mine, dincolo de preferințele personale sau de pregătirea profesională a politicienilor (pentru că asemenea întrebări nu au vost verbalizate nici de miniștri ”bine pregătiți” din guvern, nici de figuranții care au ajuns întîmplător în funcții publice).
Două cauze mi se par plauzibile: a) conținutul (sub aspectul temelor, abordării) și modul în care este predată și învățată economia în universități, locul economiei în ierarhia celorlalte științe sociale, statutul economiei în sistemul politic; b) capturarea băncilor centrale de către sectorul financiar-bancar.
Ambele trebuie văzute ca acționînd în combinație, contribuind atît la perpetuarea logicii ”întîi băncile, pe urmă restul”, cît și la discreditarea potențialelor critici ale acestui tip de gîndire (prin faptul că se prezintă ca fiind ”apolitice”, de natură tehnică și tehnocrată, cu justificări ”științifice”).
a) Universitățile moldovenești predau, majoritatea, cursuri de economie. Aproape întotdeauna ”economie” înseamnă o singură școală economică, numită generic sinteza neoclasică sau economie neoclasică. E o economie în care oamenii/cetățenii sînt doar agenți raționali care tind să-și maximizeze profitul (valori, contexte culturale, tipuri culturale de raționalitate – astea nu se iau în calcul pentru că complică tabloul), cererea și oferta domină total economia, în care soluționarea tuturor problemelor e transformarea lor în bun economic (și așa devin marfă educația, cultura, agricultura, protecția socială, sănătatea) cu privatizarea gestionării și administrării lor – pentru că, zic economiștii, experții, jurnaliștii și alții ”e o axiomă că statul e un gestionar prost”. Ceea ce e desigur fals, această axiomă nu e nimic altceva decît o propoziție ideologică camuflată ca fiind ”adevăr științific”, avînd, în economie, același statut precum ”numele științific corect al limbii” în filologie.)
În această narațiune ultrasimplistă banii reprezintă sîngele economiei, iar băncile inima sistemului economic. De unde și concluzia (falsă, desigur) că sănătatea băncilor e primordială în comparație cu alte componente ale economiei (forța de muncă, nivelul cunoașterii etc.).
Studenții nu-s confruntați cu alte școli de gîndire economică, la fel de valide și științifice (dar mai puțin conectate cu sfera financiar-bancară!) care scot în evidență rolul instituțiilor, grija față de mediu și regenerarea resurselor naturale, rolul culturii și al valorilor (în fapt, cultura și mentalitatea sunt menționate în discursurile economice doar negativ, ca fiind ”piedici în calea dezvoltării și progresului economic”), care interoghează critic postulatele economiei neoclasice (competiția perfectă, echilibrul pieții etc.).
Ieșit din universitate, și înconjurat fiind, prin mass-media (nici un economist heterodox nu e invitat la TV sau la radio!), prin literatură motivațională, prin discursuri și contexte politice (în care soarta țării depinde de FMI, Banca Mondială și alte instituții financiar-bancare), economistul moldovean devine ulterior expert la vreun think tank, analist economic, angajat la o bancă, politician. Și consideră tipul unic și sărac de ”economie” pe care l-a învățat la universitate ca fiind unicul mod de a gîndi economia.
Situație oarecum comună și pentru studenții moldoveni care fac economie în afară și care, pentru că nu fac de obicei economie pentru cercetări academice ci pentru joburi bine plătite, ajung în temei tot la centre unde economia neoclasică e dominantă. Pentru că e dominată în bănci, corporații, companii de audit, companii de consultanță etc (3).
Mantra ”epistemologică” pe care o repetă acest tip de economist este: statul e rău pentru afaceri, statul încurcă, statul nu e competitiv, statul nu e onest și corect. Și mantra e repetată chiar dacă mediul privat a umplut deja off-shore-urile din Belize, Cipru, Bahamas și Panama cu bani moldovenești neplătiți la bugetul public.
În acest fel ajungem să citim experți care scriu despre soluționarea problemelor energetice prin explorarea unor zăcăminte de șist – tehnologie murdară și periculoasă – și care nu iau în calcul efectele sociale și de mediu ale explorării gazelor de șist. Nu pentru că nu și-ar da seama de ele, ci pentru că le ignoră în numele raționalității economice, unica formă de raționalitate admisă în ”studiile” și ”discuțiile” economice.
Politicile de tineret, sfera educației (monumentul cel mai însemnat al acestui tip de abordare rămîne a fi ”optimizarea” sistemului de educație în Moldova care a închis școli în numeroase sate pe motiv că nu mai era rentabilă funcționarea lor. Faptul că misiunea școlii e să cultive valori și să educe, să fie centre culturale în sate, nu să facă bani, nu a trecut prin mintea ”tehnocraților” care se grăbeau să închidă școli în cătune, condamnîndu-le pe acestea la moarte dar care ignorau, netehnocratic, ci politic, elefantul din camera educației – Academia de Științe a Moldovei, instituția aia ineficientă și tocătoare de bani publici), sfera culturală, ecologia, agricultura, accesul la justiție – toate sunt judecate exclusiv prin lentila sărăcăcioasă a cererei și ofertei, în care cererea și oferta țin neapărat de bunuri economice…”Soluțiile” oferite de acest tip de analize sunt previzibile: optimizare, reformare. Pînă cînd toți tinerii vor deveni antreprenori. Pînă cînd toate satele și școlile din sate vor deveni ”rentabile”. Pînă cînd cultura va produce bani. Pînă cînd mediul va fi distrus și poluat, dar ”rentabil” economic.
Ce mai, ditamai strategii naționale precum Strategia Națională Satul Moldovenesc, elaborată în perioada guvernării ”de stînga” a Partidului Comuniștilor, analizează realitățile rurale exclusiv din perspectiva productivistă a scăderii producției agricole. Întreaga strategie de dezvoltare și renaștere a satelor e bazată doar pe calcule economice despre prosperarea agriculturii, sporirea producției agricole, consolidarea terenurilor etc. Că satele moldovenești sunt și societăți autonome cu nevoie de comunicare, nevoi sociale sau culturale, astea nu trec prin capul ”experților” care au elaborat strategia.
Recent, un fost consilier al unui fost prim-ministru, ducea această logică economistă pînă la capătul ei firesc (și absurd) – acesta propunea strămutarea forțată a sătenilor la oraș, ca să fie ”rentabili” și ”profitabili”.
b) Vorbim despre capturarea băncilor centrale de către interesele sectorului financiar bancar atunci cînd modul de gîndire dominant e cel potrivit căruia: ce e bun pentru bănci e bun pentru toată lumea (parafrazare a unei ”înțelepciuni americane” similare potrivit căreia: ce e bun pentru Goldman Sachs, Citibank și alte bănci mari este bine pentru toată lumea). Același mod de gîndire poate fi deslușit în insistența guvernatorului Sergiu Cioclea de a avea banca centrală pe plus, chiar dacă asta înseamnă că restul țării va fi pe minus (4).
Pentru a evita confuzii (”capturarea” e o noțiune la modă în discursul public moldovenesc și chiar noi, pe Platzforma, am vorbit despre captivitate în cîteva ocazii), vorbesc, în acest context, de două înțelesuri ale noțiunii de ”capturare”: pe de o parte, de faptul că, în orice condiții Banca Națională va fi interesată mai ales de sănătatea sectorului financiar-bancar, iar pe de altă parte, că în caz de catastrofă, cum s-a întîmplat în Moldova, Banca Națională va insista pe salvarea băncilor chiar dacă asta are drept consecință colapsul altor sisteme sociale.
Ceea ce uită domnul Cioclea (și ceilalți consilieri economici, economiști și o puzderie de experți economici) este că Banca Centrală a unei țări este mai mult decît o instituție financiar-bancară, fiind deopotrivă și instituție politică, a cărei decizii influențează nu doar situația din sistemul financiar-bancar, ci și din alte sfere ale economiei și vieții sociale: munca, creșterea economică, nivelul de trai (prin politica de control a inflației).
Ceea ce nu înseamnă că Banca Națională trebuie să fie afiliată unui partid, dar nici să pretindă că este o instituție pur financiară. Ea pur și simplu trebuie să-și înțeleagă mai bine rolul și să nu vorbească doar în (și din) numele sectorului financiar-bancar ci să aibă în vedere interesul întregii societăți, inclusiv a unor grupuri atît de diverse precum muncitorii, agricultorii, tinerii, familiile cu nevoi, micii antreprenori etc. Adică alte sectoare ale economiei și societății în afara celui financiar-bancar. Pentru că deciziile Băncii Naționale afectează dramatic aceste sectoare.
Citez din Stiglitz, care o zice mult mai bine: ”există o agendă politică în pretenția potrivit căreia organizarea politicii monetare este o chestie tehnocrată ce trebuie lăsată pe seama experților din sector. Deoarece experții au viziuni caracteristice sectorului financiar, aceștia vor calcula beneficiile aparente în alt mod decît muncitorii obișnuiți. Scoaterea băncilor centrale de sub control politic, cel puțin în modul în care acest lucru s-a făcut în Statele Unite și Europa înseamnă transferul procesului decizional în mîinile sectorului financiar, cu interesele și ideologia sa.”(5)
Referințe:
(1) În sintagma ”furtul miliardului”, unitatea de măsură ”miliard” nu înseamnă neapărat o sumă exactă de bani furați care ar echivala cu un miliard (de euro? De dolari) ci semnifică o cantitate enormă, dincolo de limitele comprehensibilului, de bani și abuz.
(2) În termeni de ”bani”reali – masă monetară sau hîrtii de valoare – miliardul rămîne nerecuperat. În fapt, autoritățile se ”ceartă” acum cu FMI-ul dacă și cum să arunce povara întoarcerii banilor asupra bugetului public, adică asupra poporului. Cel care a fost furat trebuie să plătească și paguba.
(3) Discuția despre ortodoxie și heterodoxie economică, despre luptele epistemologice în cadrul economiei e imensă. Fac doar cîteva trimiteri: Manifeste d’économistes atterrés, A quoi servent les économistes s’ils disent tous la même chose? Manifeste pour une économie pluraliste. (Andre Orlean, 2015), Lee, Frederic S. 2009. A History of Heterodox Economics Challenging the Mainstream in the Twentieth Century. London and New York: Routledge. 2009; McDermott, John, 2003. Economics in Real Time: A Theoretical Reconstruction, Series Advances in Heterodox Economics, The University of Michigan Press.
(4) O analiză detaliată a polemicii despre independența și captura băncilor centrale se găsește la Joseph Stiglitz. The Euro. How a common currency threatens the future of Europe (2016).
(5) Idem, cap. VI.
Sursă: Platzforma
About The Author
